Proiectul Arhiva Activă, demarat de Departamentul Scenaristică-Filmologie al UNATC împreună cu Cinemateca Eforie și ANF, organizează începând din februarie 2022 o retrospectivă a filmelor lui Roberto Rossellini. În sprijinul proiectului, vom publica pe siteul scenaristicăfilmologie.ro texte pe marginea filmelor, redactate de masteranzi ai programului nostru de master Filmologie (anul I). Ramona Aristide, Iulia Necșulescu, Daniel-Andrei Petre și Andrei Voineag vor aborda în cronici sau dialoguri critice filmele proiectate ale cineastului.
Al doilea film din trilogia războiului, Paisà (r. Roberto Rossellini, 1946) este un film omnibus în șase episoade, care traversează tot atâtea regiuni (Sicilia – Napoli – Roma – Florența – Romagna – Valea Padului), compunând un portret al Italiei de la debarcarea americanilor, în 1943, până în iarna încheierii războiului, în 1945. Un film inedit între cele de război, Paisà mută accentul de la scenele de luptă la interacțiunile umane dintre părțile implicate. Emblematic pentru mișcarea neorealistă, filmul se vrea un document cât mai puțin romantizat al eliberării Italiei de către forțele aliate.
Frapant pentru această epocă în care apare filmul e modul în care Rossellini experimentează formal cu structura narativă, venind cu o narațiune fragmentară, care deși nu permite accederea la o intimitate profundă cu personajele sale ca în Roma, città aperta, îi servește formidabil scopului— ilustrează fragmentarea la care a dus războiul în Italia și coliziunea dintre culturi diferite în timpul ocupației, dar și încercarea lor de a găsi o punte comună prin umanitate, ceea ce face filmul să fie, în ciuda peisajului devastator, o cronică a speranței.
Mi se pare interesant modul în care Rossellini alege să reprezinte diferențele dintre diferitele spații devastate de război în periplul său prin țara natală. De pildă, în Sicilia e vizibil contrastul dintre spațiile civilizate (biserica și castelul-fortăreață) și natura sălbatică neîmblânzită (stânci, lavă, grote, marea), în vreme ce în orașul Napoli portul devine principalul centru logistic al războiului. Pare că pe Rossellini îl interesează aici mai mult să redea spiritul orașului de la acea dată: agitație, haos, un du-te-vino continuu pe străzi. Câteva cadre par a fi desprinse din lumea bâlciului: tipul care face roata pe străzi, spectacolul cu luptătorii în armură medievală. Imaginea Romei e la fel de puțin particularizată pentru că aparatul de filmat se refugiază mai degrabă în interioare și atenția se mută în principal pe povestea dintre Francesca și soldatul american. Spre deosebire de Napoli, Florența vine cu repere spațiale specifice – Ponte Vecchio, Pasajul Uffizi, Domul, iar orașul pare că devine un personaj în sine, un spațiu labirintic divizat între partizani și naziști, unde nivelul de securitate se schimbă de la stradă la stradă în funcție de ce forță controlează aria respectivă. Notă distinctivă o face mănăstirea care pare a fi un spațiu anistoric, un sistem închis în care nu au pătruns ororile războiului, unde viața cotidiană a călugărilor urmărește făgașul obișnuit, riturile și practicile monahale uzuale. Din contră, ei sunt surprinși de cele mai banale lucruri: soldații americani le dau din conservele lor cu mâncare, iar lor li se pare ciudat laptele la conservă, inițial sunt sceptici, dar gustă și își exprimă aprecierea. Astfel că imaginea mănăstirii se sustrage paradigmei filmului, e singurul spațiu care nu este populat de imagini ale degradării fizice și spirituale aduse de război. În valea Padului, râul și vegetația sa au o funcție dublă: pe de o parte îi protejează pe partizanii care se ascund în trestii, pe de altă parte îi expun pericolului.
Firul roșu al poveștilor constă în aceea că dezumanizarea la care duce războiul e depășită prin comunicare, fie ea și precară: gesturi, semne și fapte care merg de la subtilitate la radicalism. Harriet, asistenta americană din Florența, își riscă viața pentru a traversa orașul și a-și găsi iubitul, cu Massimo într-o scenă iconică în care cei doi sunt urmăriți traversând galeriile, în timp ce copilul orfan din Napoli, Pasquale, se joacă cu soldatul american Joe pe un munte de balast ca apoi să-i fure bocancii. Deși e o reprezentare tragică, copilul păstrează germenii speranței unui viitor mai bun, chiar și în fața celor mai atroce evenimente.
– o recenzie de Ramona Aristide