Proiectul Arhiva Activă, demarat de Departamentul Scenaristică-Filmologie al UNATC împreună cu Cinemateca Eforie și ANF, a organizat începând din februarie 2022 o retrospectivă a filmelor lui Roberto Rossellini. În sprijinul proiectului, publicăm pe siteul scenaristicăfilmologie.ro texte pe marginea filmelor, redactate de masteranzi ai programului nostru de master Filmologie (anul I). Ramona Aristide, Iulia Necșulescu, Daniel-Andrei Petre și Andrei Voineag vor aborda în cronici sau dialoguri critice filmele proiectate ale cineastului. Deși filmul de față a fost produs pentru televiziune și nu se află în arhiva Cinematecii, îi acordăm atenție considerându-l crucial pentru înțelegerea evoluției creative a lui Rossellini.
Spre finalul anilor 1960 Rossellini și-a pus în practică proiectul didactic. Dacă la începutul deceniului era neinteresat de cinema și de televiziune până la dezgust (vezi exprimarea acestei stări în multiplele interviuri, eseuri și cele două cărți scrise de regizor odată cu finalul anilor 1960), acum filmul își găsește locul din nou în preocupările sale, punând condiția ca regizorul să devină pedagog (la televizor prin filme istorice). Intuiția sa legată de distanța tot mai mare între elită și majoritatea oamenilor este confirmată puternic și azi: după doi ani de pandemie e mai clar ca oricând nivelul educației științifice oriunde pe glob. În privința asta, nu e rău din când în când să devenim reducționiști, iar a reduce cinemaul la un mijloc de informare e o decizie care răspunde unei nevoi reale. „Nu mai sunt regizor, vreau doar să mă fac util”, spune Rossellini. Așa apar filmele sale despre istoria fierului, apoi despre personalități ale istoriei (Ludovic al XIV-lea), științei (Pascal), filozofiei (Socrate) sau artei (Renașterea). Totuși, cu rare excepții (Socrate), filmele sunt departe de ce te-ai aștepta de la un film pe înțelesul tuturor. Dimpotrivă, actoria nepsihologică, durata foarte lungă a unora, aerul de alienare, dedramatizarea, sărăcia materială a mijloacelor de producție (filmele e bine să fie făcute cu puțini bani, conform acestui Rossellini), toate acestea par mai degrabă să îndepărteze sau să plictisească un spectator.
Filmul despre Ludovic al XIV-lea este primul din seria celor despre personalități. Dacă alte filme din aceeași serie au protagoniști pe care îi admirăm deschis pentru rolul lor în cunoaștere (Socrate, Pascal), protagonistul acestui film este cel mai longeviv rege din lume (ca decenii petrecute la putere), al cărui nume este legat atât de înflorirea culturală a Franței (este un protector al lui Molière; oprește seria războaielor civile dintre nobilii francezi), cât și de conducere autoritaristă și atrocități comise în războaie expansioniste. Ne-am putea aștepta de la un film didactic să accentueze latura luminoasă a Regelui Soare, dar filmul e departe de așa ceva. Dimpotrivă, ni-l prezintă pe rege ca pe un tânăr rigid și ultrainhibat [1], care nu ridică ochii din pământ, privește în gol, își ține mâinile fixe pe lângă corp, exprimându-și afectele doar prin întoarcerea spatelui, mișcare în cerc și imobilitate, neiubit nici de mama sa, înconjurat de oameni care abia așteaptă să profite de el (portret făcut admirabil de Gallagher, prin analiza secvențelor de interacțiune și prin dezvăluirea motivelor alegerii actorului pentru rolul principal, în video-eseul din colecția Criterion [2]), care ia puterea din frică: „A găsit un loc în care să se apere” e concluzia video-eseului). Această poziție dezavantajoasă nu ni-l face drag pe protagonist, care rămâne antipatic de la un cap la celălalt. Obsedat de putere, construindu-și haine din ce în ce mai pompoase, i se potrivește descrierea lui Nietzsche pentru omul cel mai respingător din Zarathustra: „își pusese o coroană și se încinsese cu două eșarfe de purpură, căci îi plăcea ca tuturor celor respingători să se mascheze și să facă pe frumosul” [3]. Dacă ne uităm la film până la capăt, ne pune din ce în ce mai tare pe gânduri, dat fiind cănu ne arată, spre exemplu, cum regele reușește să oprească seria de războaie civile (un fapt care ne-ar bucura), ci tocmai mijloacele vestimentare și culinare autoritariste, obsesive, meticuloase, ritualice (ceea ce ne tulbură). Mai mult, mijloacele prin care oprește războaiele dintre nobili sunt aceleași prin care el dobândește puterea totală și sunt formate din trucuri machiavelice care ne lasă muți (în privința lor Rossellini este, conform criticilor și istoricilor, exact). De fapt, majoritatea criticilor au văzut ca fiind central în film tocmai un astfel de mijloc de luare a puterii, anume introducerea unui cod vestimentar la curte (Ludovic al XIV-lea este creditat în istoria vestimentației pentru influența asupra instaurării îmbrăcămintei baroce, folosirea în exces a fardului și aplicarea alunițelor false) împreună cu accentuarea ritualurilor de curte (având ca scene privilegiate cea în care regele creează costume cu croitorul și scena victoriei supreme, a banchetului, în care nobilii, cu totul dominați de a ține pasul cu moda obligatorie încep chiar să fie tratați ca servitori ai regelui, aducându-i pahare la ordin; vezi video-eseul lui Kristin Thompson [4]). Regele a folosit însăși tendința lor de a cheltui în neștire, cum observă Krohn [5], pentru a îi domina.
Suntem îndreptățiți să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu emblema lui Rossellini, neorealismul. Este complet rupt de aceste filme? Apare într-o altă formă? Este o sursă din care ajung aceste filme să se nască? Rossellini însuși ajunsese să considere că este o continuitate între filmele neorealiste și acestea din urmă, căutând în ambele să redea fapte cât mai aproape de cum au fost ele. Brunette [6] l-a criticat că nu ar fi la curent cu concepția conform căreia faptele sunt mereu construite, nu descoperite. Dar l-a admirat pentru că filmele lui istorice tratează faptele ca fiind mai degrabă construite. Dacă e clar cu privire la filmele istorice că sunt surprinzător de actuale [7] (în ciuda unei aparențe tradiționaliste), reducționismul lui Rossellini nu e nici el atât de ignorant pe cât pare. Pentru a adăuga o altă corespondență cu istoriografia, finalul secolului al XVII-lea [8] este identificat de Foucault [9] ca fiind cel în care se produce trecerea de la puterea suverană la puterea disciplinară (în politică, în armată, închisoare, educație, biserică). De la puterea prin ordin și violență fizică la puterea „rațională” prin controlul confortului și al vanității. Rossellini face un studiu de caz despre una din primele forme de puterea disciplinară, puterea disciplinară a hainelor. Ceea ce Foucault explică, Rossellini arată.
Faptele sunt construite atunci când vrem să discutăm nuanțat. Dar faptele istorice care îl interesează didactic pe Rossellini sunt intenționat reducții. Ca un empirist, Rossellini pare a fi spus întruna: De ce tragem concluzii pripite? Nici măcar nu cunoaștem faptele. E mare lucru să le vedem. Iar filmul e mult prea puțin folosit ca să arate multitudinea de fapte (exterioare, interioare, recente, depărtate) pe care le presupunem cunoscute atunci când facem judecăți.
– o recenzie de Daniel-Andrei Petre
[1] Dacă stăpânirea de sine e virtutea supremă în epocă, protagonistul o întruchipează în cea mai rea formă: neputința de a nu se stăpâni. Afectele cotidiene sunt dominate de o rațiune rece, care la rândul ei e dominată de un afect de frică. Pentru o descriere a epocii, vezi studiul introductiv al lui Dolores Toma în Doamna de Lafayette (1984). Principesa de Montpensier. Zaïd. Principesa de Clèves. Istoria Henriettei de Anglia. Contesa de Tende. (trad. Dolores Toma și Demostene Botez). Univers.
[2] Gallagher, T. (2009). Taking Power. Criterion.
[3] Nietzsche, F. (2018). Așa grăit-a Zarathustra (trad. Ștefan Aug. Doinaș). Prima publicare în germană în 1883.
[4] Thompson, K. (2009). Beyond the Costume Picture: The Taking of Power by Louis XIV. Criterion.
[5] Krohn, B. (2009). “The Taking of Power by Louis XIV”. Cinèaste, 3 (34), 56-57.
[6] Brunette, P. (1996). “The Grand Historical Project. Introduction to the History Films. La prise de pouvoir par Louis XIV (1966)”. În P. Brunette, Roberto Rossellini (pp. 253-264; pp.281-289). University of California Press
[7] Forgacs, D. (2011). “Rossellini’s Pictorial Histories”. Film Quarterly, 64 (3), 25-36.
[8] Pentru o perspectivă feministă asupra științei din epocă (o lege a termodinamicii enunțată în 1662), este de menționat uimitoarea carte a unei feministe a științei Elizabeth Potter, care, luând ca studiu de caz Anglia, demonstrează ce este politic și sexist în ceea ce este încă considerat unul dintre cele mai pure modele de lege științifică, legea lui Boyle. Potter, E. (2001). Gender and Boyle’s Law of Gases. Indiana University Press.
[9] Foucault, M. (2006). Cursul din 28 noiembrie 1973. În Puterea psihiatrică. pp. 61-84. Idea.