Dincolo de Netflix și HBO Go, cele mai cunoscute platforme de streaming disponibile în România, există multe alte posibilități de a vedea legal filme online, iar perioada în care cinematografele au fost închise a diversificat și mai mult opțiunile pentru cei care au concentrarea să vadă filme solicitante și îndrăznețe într-un browser.
Cel mai mediatizat eveniment festivalier mutat în online, We Are One, arată că și organizatorii celor mai mari și (uneori prea) sclipitoare festivaluri sunt dispuși să își distribuie o parte din selecție via YouTube. Filme vechi și noi, scurte și lungi, precum și evenimente de industrie de la Cannes, Berlin, Rotterdam, Annecy, Sundance etc. se pot vedea pe canalul We Are One până pe 7 iunie.
Dacă nu vă convinge hype-ul unui conglomerat de evenimente prestigioase, însă, sunt multe platforme mai modest promovate, dar consistente și perfecte pentru delectare cinefilă:
Probabil cea mai activă și diversă platformă pentru filme arthouse, MUBI pune la dispoziție abonaților câte un film nou pe zi, de la clasici la succese festivaliere din ani recenți – așa încât în fiecare zi un film „expiră” și altul nou-intrat îl înlocuiește. Pe timp de pandemie, pe lângă un free trial extins pe luni de zile, a schimbat parțial strategia punând la dispoziția abonaților videoteca MUBI; aceasta cuprinde mai multe programe tematice „expirate” de filme, precum și categorii audiovizuale (scurtmetraje, film arhitectural) trecute adesea cu vederea în context comercial.
Dacă dușmanul cel mai mare al filmelor românești e fragilitatea distribuției pusă la dispoziția lor, CINEPUB e un aliat de încredere. O parte consistentă a producției din anii recenți, abia ieșită din sălile de cinema (ceea ce se întâmplă repede, chiar în cazul autorilor aclamați), e disponibilă aici. De asemenea, dacă vreți să recuperați filme românești clasice și să vă bucurați să le vedeți pe YouTube la calitate bună, fără logo-uri TV ca mărci ale piratării, și după ce au trecut de o selecție – spre deosebire de mult din ce e la liber pe net –, tot aici le găsiți.
Animațiile, documentarele despre muzică și interviurile cu veterani ai industriei sunt între cele mai curtate categorii de pe platforma foarte bogată în conținut a instituției naționale a cinemaului canadian. Dacă abundența intimidantă de conținut ar putea face site-ul greu de navigat, echipa s-a îngrijit să nu fie cazul: există și multiple grupări tematice, precum și liste cu recomandări și cu cele mai vizionte filme – pe scurt, site-ul e un model absolut de arhivare digitală.
O platformă VOD cu un istoric cel puțin impresionant – Gus van Sant, Jerome Hill, Benny Safdie, D.A. Pennebaker, Jonas Mekas, Claire Denis. Programul constă în câte un film pe săptămână, oferit gratuit spre vizionare, iar materialele extra sunt de neratat – topuri și interviuri făcute de/cu regizorii ale căror filme se văd în săptămâna respectivă. Unde se întâlnesc David Perlov și John Huston? Aparent în clasamentul lui Nadav Lapid.
Ca bonus, vă lăsăm o listă de patru filme „neafiliate” și împrăștiate prin toate colțurile internetului:
Richard Nixon a reprezentat, din punctul de vedere al auto-documentării, un paradox rar între oficialii de la Casa Albă: plin de secrete față de electorat și foarte atent construit în imaginea publică, el a lăsat totuși în urmă o cantitate uriașă de înregistrări care pot fi, la propriu, montate împotriva lui. Cu o tehnică asemănătoare cu a Autobiografiei lui Nicolae Ceaușescu*, Our Nixon adună material acumulat de oamenii din jurul președintelui american, fără să fie însă un rechizitoriu împotriva lui Nixon care, și-așa, post-Watergate, a căzut în dizgrație pentru restul secolului 20. În schimb, filmul compune un puzzle din materialul desecretizat, progresând spre reconstrucția unei perspective mult mai subtile: cea a angajaților mână-dreaptă ai lui Nixon (H.R. Haldeman, John Ehrlichman and Dwight Chapin), care l-au văzut mai puțin disimulat decât telespectatorii americani, însă probabil mai neclar decât posteritatea.
Curând după premiera mondială, la Festivalul de la Locarno, al foarte lungului film argentinian La flor, acesta și-a făcut o reputație că e o apariție rară: nici cei mai reputați și discreți critici, dacă nu și-au pus deoparte 14h din timpul festivalului ca să-l vadă în sală, n-au primit din partea distribuitorilor pentru planul B, a unei copii digitale private. Motivul? Filmul trebuie văzut în anumite condiții, într-un anumit ritm, conform dorințelor regizorului Mariano Llinás. Un an jumate mai târziu, filmul a fost făcut accesibil online, ca un cadou de pandemie, oricui vrea să vadă cele 1 2 3 4 5 6 7 8 părți. Poate fi văzut, mai ales în conformitate cu viziunea autorilor, dacă fiecare spectator dispune de Start/Pause/Replay după bunul plac? Nu știm, dar așteptăm să ne scrieți. Pe de altă parte, poate că o vizionare democratică îi poate insufla o nouă viață – cel puțin un critic, Scout Tafoya, era sceptic de la bun început că filmul e făcut pentru o vizionare unitară: „La flor, cred cu tărie, nu poate fi numit un film. E șase filme și un deget mijlociu de secvență de generic.”
Duck Amuck e un exemplu solid de produs commercial ce folosea practici avangardiste și discursuri politice cu mult înaintea avangardei șaptezeciste. Toate astea cu chipul lui Duffy Duck, care nu își poate duce la bun sfârșit numărul (pe care îl invoca ca fiind contractual) pentru că desenatorul pare să îl ia peste picior – decorurile apar și dispar, rățoiul e îmbrăcat și dezbrăcat aiurea, pelicula se oprește la jumătatea ecranului, cartonul de final intră prea repede etc. Sigur, toate astea stârnesc ieșirile nervoase ale lui Duck, un veteran al Epocii de Aur a Hollywoodului care, pare-se, a căzut pe mâna unor amatori.
Scurtmetrajul lui Genet, singurul pe care avea să îl realizeze, a făcut carieră pentru că mult timp a fost invizibil – atât Franța cât și America au interzis orice proiecție publică a filmului. Și nu e greu de înțeles de ce Genet era cu decenii înaintea cenzorilor. Un chant d’amour e o mică bijuterie a cinemaului universal, o poezie carcerală din sudoare, hormoni, doriță homosexuală și igrasie.
*O comparație mai detaliată, scrisă de Irina Trocan, poate fi citită online într-un număr al revistei Close Up, editată de UNATC, la pg. 37-45.