Proiectul Arhiva Activă, demarat de Departamentul Scenaristică-Filmologie al UNATC împreună cu Cinemateca Eforie și ANF, organizează începând din februarie 2022 o retrospectivă a filmelor lui Roberto Rossellini. În sprijinul proiectului, vom publica pe siteul scenaristicăfilmologie.ro texte pe marginea filmelor, redactate de masteranzi ai programului nostru de master Filmologie (anul I). Ramona Aristide, Iulia Necșulescu, Daniel-Andrei Petre și Andrei Voineag vor aborda în cronici sau dialoguri critice filmele proiectate ale cineastului.
Filmul pentru care Roberto Rossellini a întrerupt producția la Germania, anul zero (1948), filmat și finalizat în două săptămâni în 1947, L’amore (1948) e un diptic cinematografic a cărui narațiune gravitează în jurul figurii Annei Magnani, pe care îl și descrie pe genericul celui de-al doilea scurtmetraj ca fiind un omagiu adus artei acestei actrițe. Prima poveste este o adaptare a piesei într-un singur act, Vocea umană, scrisă de Jean Cocteau, care urmărește disperarea unei femei într-o suită de conversații melodramatice cu bărbatul care o părăsește, în vreme ce în al doilea portret, intitulat Miracolul, aceeași actriță joacă nebunia unei femei care crede că a fost lăsată însărcinată prin grația divină, personificată de sfântul Iosif.
Rossellini se joacă puțin cu așteptările noastre când își numește filmul L’amore: ambele povești descriu o mare iubire, doar că aceasta e unilaterală și aduce cu sine tragismul personajului principal. Performance-ul lui Magnani e visceral, frenetic, percutant în ambele povești. E ceea ce ne ține în priză, în ciuda firului narativ subțirel. Primul e un tur de forță actoricesc, deși pe parcurs solicită emoțional spectatorul din cauza intensității melodramatice susținute la foc continuu. Ca într-o anticipare a versurilor lui Edith Piaf, Magnani dă de înțeles că deși a iubit și a suferit din dragoste, nu regretă nimic. O altă analogie între cele două episoade mi se pare morala lor — dacă există vreuna, atunci ar trebui să fie aceea că excesul iubirii atrage pierderea ei: în primul caz e vorba de iubirea de natură amoroasă în criza încheierii relației, iar în al doilea caz iubirea de natură divină, habotnică, care nu se îndoiește și crede cu o naivitate pură, nefiltrată prin domeniul raționalului, ceea ce face ca Nannina să proiecteze așteptările ei de la divinitate asupra necunoscutului care-i traversează calea și, în cele din urmă, ca iubirea ei necondiționată să atragă pierderea respectului comunității și stigma.
Deși e populat de mai multe personaje, Miracolul începe tot ca un one-woman show pentru că personajul masculin este pasiv, singurul lui act este acela de a-i da Nanninei să bea. Dragostea platonică, dar înflăcărată a lui Magnani atinge pe alocuri note erotice, ca atunci când ea e întinsă pe jos în țărână și geme, amețită după mai multe înghițituri din vinul cu care o ademenește necunoscutul enigmatic jucat de Federico Fellini. Elipsa narativă ne face să punem sub semnul întrebării raționamentele reci, de tip determinist. Ea rămâne imaculată chiar și dacă e să luăm în vedere ipoteza abuzului: lipsa cunoștinței o absolvă de orice pervertire, în sens creștin, deși în film ostracizarea vine din partea bisericii. Aș fi tentată să cred că filmul favorizează viziunea ei, ca fiind atinsă de grație pentru că în ultimele momente din film ea capătă alura unei martire în timp ce urcă muntele stâncos spre chilia izolată. Tensiunea dramatică din final și ambiguitatea scenei ne trimit înapoi la elipsa de la început, fără să ne ajute cu niciun răspuns. În final, pare că trebuie să o privim pe Nannina tot așa cum ea privește lumea- cu naivitate, dar și înțelegere.
Deși minimă, scenografia e interesantă. În primul episod, camera e spațiul claustrofobic în care se învârte femeia ca un animal în cușcă, iar receptorul telefonului de care se agață ca un ultim resort devine un obiect emblematic în această poveste. Vocea de la celălalt capăt al firului se aude ca un zgomot indescifrabil, iar spectatorul este abandonat unei singure perspective, în vreme ce perspectiva interlocutorului masculin nu poate fi decât ghicită din răspunsurile ei. Totuși, bărbatul sună de prea multe ori pentru a-l putea suspecta de indiferență, pare mai degrabă că monologul tulburător al femeii care face trimitere la sinucidere îl îngrijorează și o verifică constant ca un fel de apel de urgență. La sfârșit, filmul ne lasă să ne întrebăm dacă iubirea e cu adevărat salvatoare sau e mai degrabă, o damnare.
P.S. În realitate, Rossellini urma să o părăsească pe Magnani pentru Ingrid Bergman la un an după acest film. O fi fost scenariul primei părți o repetiție a despărțirii?
– o recenzie de Ramona Aristide
